La început mă gîndeam să-i fac o poezie dar la al doilea vers am înțeles că rima nu e punctul meu forte, pînă cînd. Am să încalc puțin regulile și voi scri o odă în proză.
Ieri am fost jefuită! Un număr necunoscut de gînduri și amintiri mi-au furat noaptea. Am deschis arhiva cu poze din calculator și îmi retrăiam trecutul. Acolo l-am găsit pe el, e aproape în toate acele momente înțepenite de intensitatea senzațiilor. Îmi amintesc cum ne-am întîlnit – o simplitate tradusă prin alb-negru și doi ochi care ascund un zîmbet imaginar. Au fost deajuns două minute, așteptînd rîndul la casă, ca să-l fac al meu pentru totdeauna. Nu vă mai țin în suspans, nu descriu un om sau un iubit, descriu un prieten – îmi descriu rucsacul. Nu am nici cea mai mică ezitare numindu-l prieten pentru că îmi cunoaște toate secretele, chiar și acelea pe care le ascund de mine însumi.
Mereu are grijă de mine. Uneori am impresia că e magic – aș putea găsi orice în el, începînd cu plapuma ce alină răceala nopților pînă la acele 55g de fericire indispensabile pentru a supraviețui zilnic. Mi-a tîrîit oboseala cărților după 9 ore de lucru și 3 ore de lecții la universitate; mi i-a păstrat aproape pe cei dragi, cînd ne despărțeau mii de kilometri, în pozele din buzunărașul interior; mi-a mascat bătăile inimii pe cînd aceasta își ieșea din minți seară de seară rătăcind cu plăcere pe străzile Chișinăului; a păstrat parfumul celor mai așteptate îmbrățișări oferindu-le nemurirea pînă următoarele le reînnoiau; mi-a uscat lacrimile, mi-a îndreptat spatele etc. A devenit o parte din mine, este istoria mea…Și transformând așa toate aceste litere de plastic într-o „operă de artă”, am tras cu ochiul la protagonistul ce stă relaxat pe pernă observând o tentativă de fugă a acestor momente unice. Așa că am fugit să pun mânuța pe ac și ață pentru a preveni următoarea cea mai răsunătoare evadare după cea din „Prison Break”.
Katherine Mihaluta 